Ianuarie 31, 2012

Vocaţia de a fi socio-preşedinte

Cei care ajung să mă cunoască, care ştiu ce am reuşit să fac pînă acum în viaţă, care ştiu că gîndesc şi mai ales cum gîndesc ... ajung repede să mă întrebe: ”Ce cauţi aici cu ideile tale? Mai rămîi în Moldova?”
 
Le răspund cu toată seriozitatea că ”rămîn pentru a ajunge Preşedinte”! Zimbiţi, nu-i aşa? Sau poate îmi recomandaţi un control amănunţit. Da, ştiu, încă mai puteţi găsi destule calificative la dresa mea.
 
Pentru cei care au ajuns la al treilea paragraf ... cred că destul de mulţi dintr-o ţară ar trebui să gîndească (aşa), să-şi dorească asta, să construiască atît de multă plus-valoare în jurul lor, să muncească atît de bine astfel încît să creadă că pot lua asupra lor responsabilitatea unei ţări. Eu cred că şi acest post, ca şi altele, e despre RESPONSABILITATE şi asumarea ei. Fiecare din noi, dacă e onest cu sine, poate aprecia asta. Poate veţi fi surprinşi cînd veţi constata cît de multă lume îşi doreşte de fapt să fie condusă, cît de multă lume nu îşi doreşte mari responsabilităţi. Eu, pînă acum, mi-am construit responsabilitatea pentru cîţiva anagajaţi şi implicit familiile lor.
 
”Şi crezi că ai vreo şansă?”
Nu despre numirea în funcţie e vorba aici, ci despre un mod de a gîndi, de a construi, de a trăi pînă la urmă. Da, ca şi alţii, ştiu că trebuie să pot să (mă) construiesc pînă la asumarea responsabilităţii supreme dintr-un stat; că orice realizare mai jos de atît m-ar face să fiu al 2-lea, al 5-lea, al 800-lea sau al oricît-lea. Ştiu că pot! Însă nu este vorba despre şansa de ”a ajunge” ... în politică, ci despre ”a accepta” modul de a face politică al unora. Modelul în care cred eu, ştiu că-mi diminuează mult şansele, dar credinţele s-au dovedit de multe ori mai puternice decît mizeriile prezentului ce urmează.
 
”Despre ce model vorbeşti?”
Uite o diferenţă pe care am realizat-o în viaţa de pînă acum, valabilă poate nu numai în domeniul în care lucrez eu – sunt trei categorii: prima, a celor leneşi sau parveniţi, a celor care şmecheresc şi au iluzia reuşitei. Despre aceştia nu merită să zăbovim acum. A doua categorie, a celor mai mulţi, este clasa celor care au învăţat ceva, au ajuns să muncească, se străduiesc, au unele realizări şi aterizează la un nivel la care combustibilul decolării poate menţine cel mult linia dreaptă. Există şi o a treia categorie, mult mai îngustă, rară, foarte rară, a celor care au în plus una din esenţele rare: VOCAŢIA! Asta e marea reuşită a vieţii lor, să-şi respire vocaţia, să trăiască prin prisma vocaţiei de a face acel unic ”ceva”, vocaţia de a fi ”acolo” unde trebuie să fie. După mine, o ţară are nevoie de cîţiva oameni de vocaţie; nu mulţi – 15-20. Care să ajungă unde trebuie, atunci cînd trebuie. Ăsta e modelul în care cred.
 
Mai zimbiţi?

Surlaru   Ianuarie 31, 2012

Daaa, mai zimbim...

Doru senior   Ianuarie 31, 2012

Cei ce zambesc azi vor rade maine,iar cei care rad la aceasta idee in curand s-ar putea sa zambeasca,dar ce te faci cu cei care azi au plans ? Si ieri si maine...

Anișoara   Ianuarie 31, 2012

Zîmbesc ... lucid articol, nu știu cum ..cîți oameni cu vocație ai întîlnit pînă acum în Moldova? )

Vero   Ianuarie 31, 2012

:) zimbim dar si presedinte vrem dintre cei cu vocatie!!!

juju   Ianuarie 31, 2012

Desi autorul face o aluzie spre un crez nutrit din adincul sufletului probabil, a-si dori sa-i dau un sfat, dar nu e cazul. Sfaturi pot da, doar, cei cu realizari deja implinite. A-si spune, doar, in context, ca orice realizare se face cu pasi mici. Iar daca realizarile se masoara pe verticala ascensionala, atunci ar trebui doar sa-i dorim succes si, indispensabil, realizarile cele mai de virf ale piramidei.

TOP ARTICOLE

Ianuarie 23, 2012

Prostituţie şi/sau prostie reprezentativă

 

Neavînd o Asociaţie a Sociologilor care să îşi vadă de treburile prevăzute în statut (dar care...

August 23, 2013

Imbecilul "Altcineva"


La cîteva săptămîni după moartea celor 8 tineri pe Şoseaua Munceşti, mă întreb dacă societatea ...